Sweetdanutza15’s Weblog

Este intr-adevar greu sa o iei de la capat dupa o dezamagire…insa este minunat sa indraznesti! Este greu sa ai din nou incredere intr-o persoana…insa este cel mai frumos risc! Este greu sa oferi visele tale cuiva si sa ai pretentia sa le implineasca pentru tine…insa incercarea dovedeste tarie de caracter. Am indraznit sa fac lucruri care erau menite esecului, insa dorinta de a incerca a fost mai presus de viziunile a ceea ce urma…Cel mai de admirat lucru mi se pare sa ai ambitia necesara sa o iei de la capat, sa te ridici de jos dupa ce ai cazut,sa te scututi, sa iti dai doua palme si sa pleci din nou la drum la fel de increzator cum te-ai avantat prima data. Caci daca te-a dezamagit cineva nu inseamna ca toata lumea va face la fel, iar daca nu incerci sa te deschizi in fata oamenilor si incerci sa te protejezi,vei ajunge mai degraba izolat. Da,intr-adevar,nu vei fi ranit,nu vei suferi,nu vei avea parte de dezamagiri. Dar ce rost o viata numai tu cu tine,fie ea si una linistita? Si astefel ca prefer sa ma dau cu capul de o mie de ori,sa o iau de la capat si sa primesc alte lovituri. Caci asta face farmecul vietii, iar faptul de a oferi increderea ta cuiva nu este un lucru rau,este,cum am mai spus,o dovada de curaj,si nu unul prostesc…

Exista oameni care se lipesc de sufletul tau si este imposibil sa ii indepartezi. Sunt acei oameni pentru care,indiferent de distanta,de circumstante,de clipele trecute,simti ca cel mai normal lucru este sa le fi alaturi mereu. Sunt acei oameni ale caror suferinte le resimti la fel de intens ca si cand ar fi ale tale. Sunt acei oameni pe care nu ai dori niciodata sa ii vezi tristi,demoralizati sau lipsiti de putere. Sunt acei oameni care,desi poate te-au ranit in cel mai dureros mod,raman importanti pentru lucrurile bune care le-au facut pentru tine. Sunt acei oameni pentru care ai renunta oricand la orice daca au nevoie de tine. Sunt mai ales acei oameni fara de care nu ti-ai imagina viata,asa buna si rea cum este ea. Iar acestia sunt sufletul tau,sunt ceea ce te intregeste,sunt parte din tine. Uneori sunt mai multe persoane…alteori este una singura…

”Do you want to know the easiest way to fall in love? Just associate with all your pleasant experiences with someone, and disassociate from all the unpleasant ones.” –Richard Bandler

Oh…we`re falling!:X

Si mie imi este un dor…un dor diferit…un dor fizic…ma doare fizic absenta lui…ma doare totul diferit cand sunt acasa…Locurile astea vor avea intotdeauna ceva ciudat,ceva care ma atrage si totusi ceva care ma respinge. Cand sunt departe tanjesc sa fiu acasa, tanjesc sa fiu aprope de locul cel mai prielnic pentru a simti, pentru a-mi aminti sentimente care au o alta rezonanta aici. Cand ajung insa…nu pot rezista atat de mult precum imi doream. Aici doare altfel…Ma doare fizic, ma doare corpul sa ma ridic dimineata din pat sa bat niste locuri pe care candva nu eram singura, ma doare mana care nu mai are cine sa o tina, imi este frig altfel…Cred ca sunt dependenta de durerea asta, o plang dar totusi mi-o doresc atat de mult…Nu stiu de ce nu am ambitia sa las totul deoparte si sa o iau pe alt drum. Nimic nu ne mai este comun, nimic nu mai functioneaza in favoarea noastra…nu ca ar fi fost asa vreodata…dar totusi ceva ma face dependenta…Nu stiu daca este el,daca este comoditatea vremurilor cand el facea totul sa aiba sens sau pur si simplu neputinta. Neputinta de a avea ceva te poate ambitiona pana peste puteri. Si adesea simt ca ma lupt cu morile de vant si mai ales ca lupt pentru ceva ce nici macar nu este pentru mine. Ciudat,caci imi promit mereu sa las lucrurile asa cum sunt,sa nu ma leg la cap fara sa ma doara,sa evit suferinta, si totusi ceva ma face mereu sa ma intorc…

Vine o vreme cand este necesar sa te trezesti la realitate…Si nu pentru ca a avea vise marete este gresit, ci pentru ca esti izbit in fata de fapte prea reale pentru a te amagi in continuare. Vine o vreme cand trebuie sa lasi trecutul acolo unde este, sau eventual sa te gandesti ocazional la el in masura in care acest lucru iti aduce satisfactie. Am invatat o mie de lucruri pana acum, si nu neaparat din ceea ce am trait eu, dar din intamplarile celor din jur. Insa un lucru nu am invatat niciodata…cum sa fiu eu pentru mine. Este esential sa stii, sa constientizezi faptul ca daca cineva are vreo datorie fata de tine sau trebuie sa faca ceva pentru tine,acea persoana nu este si nu o sa fie niciodata altcineva decat tine! Vine o vreme cand si cu o mie de prieteni in jur o sa te simti singur. Si atunci sa vezi palma de la realitate. Si nu este de condamnat, este firea lumii sa fie unul pentru altul doar in timpuri de fericire. Si mai presus de toate vine o vreme cand e nevoie de enorm de multa incredere in tine pentru a te ridica de jos si a o lua de la capat la fel de increzator precum te-ai avantat initial. Si daca tu nu ai incredere in tine cum poti pretinde ca altcineva sa aiba? Si adesea ma roade totusi trecutul si degetele sa mai scriu un sms, sa nu fiu data uitarii sau sa aflu ca cineva totusi si-a vazut linistit de viata. Si tot la fel de usor vine o vreme cand realizezi ca lucrurile mici conteaza si nu prea…Vorbele acelea pentru care eram dispusa candva sa dau orice pentru a le auzi…acum nu valoreaza absolut nimic. Astfel ca mai vine o vreme cand lucrurile palpapile sunt cele esentiale, cand o mie de cuvinte nu fac cat un simplu gest! Si asa se pierde incet incet increderea…in oameni, in cuvinte mari, in vise implinite…Insa poate este mult mai constructiv asa…O sa trebuiasca sa incerc si drumul acesta, si o sa il strabat increzatoare numai in mine. Si mai vine vremea in care el ramane acolo undeva intr-un trecut cu vise indraznete, cu incredere in cuvinte, cu naivitatea si prostia unui om considerat capabil sa iubeasca cat doi. Astfel ca de azi,de acum, a venit vremea sa las prostiile si copilariile si sa fiu eu pentru mine si atat;)

Mi-e dor de toamna…Calendarul arata deja 30 septembrie, insa vremea arata un sfarsit tarziu de august. Mi-e dor de frig, de diminetile racoroase,mi-e dor sa ma pun in pat zgribulita de frig. Mi-e dor de frunzele de pe jos,de vantul suparat, de stropii de ploaie. Mi-e dor de zilele de toamna cand mergeam la scoala. Mi-e dor sa ma trezesc si sa am pregatite de mama cana de ceai fierbinte si felia de paine cu unt. Mi-e dor sa car somnoroasa ghiozdanul in spate pe un drum unde sa ma intalnesc treptat cu colegii. Mi-e dor de atatea toamne trecute din viata, si mai ales imi e dor de toamna din primul an de facultate. Teama de necunoscut care se combina atat de bine peisajul, cu vremea. Era timpul potrivit pentru un moment perfect. Acum nu mai este toamna. Nici macar la scoala nu mai ma duc. Ciudat cum s-au pierdut toate pe drum si cat de actuale par totusi…Parca ieri era toamna…

Stii sentimentul acele…cand tii in mana o ceasca plina de cafea fierbinte si iti vine sa stranuti?Ei…exact asa ma simt eu lately. Mi-e teama sa mai fac un pas, sa mai iau o decizie, sa aleg o directie in care sa ma indrept. Dupa multe esecuri este inevitabil sa nu crezi ca si urmatorul pas se va asemana cu cele anterioare. Si cel mai frustrant este ca multe nu depind de mine dar totusi se refera la mine. Este inimaginabil de dureros…Timpul se grabeste iar eu nu mai am rabdare…Ma depaseste tot ce se intampla in jurul meu. Traiesc cu impresia ca lucrurile merg inainte,oamenii se grabesc sa traiasca viata iar eu stau…stau si privesc cum lucrurie se intampla…si se intampla pentru toti mai putin pentru mine. E tare aiurea sa ai impresia ca stai,mai ales cand in jur oamenii continua sa isi vada linistiti de viata lor. M-am ferit in ultima perioada sa scriu pe blog…Am avut motive destule,iar cel mai important cred ca a fost acela ca nu m-am mai simtit ‘eu’…Poate si faptul ca prin prisma blogului oamenii te cunosc intr-un alt fel m-a facut sa raman departe. In ultima perioada am ajuns la concluzia ca sunt un om rau…Si nu pe fata,iar asta este si mai rau! Judec oamenii foarte aspru si gandesc lucruri urate despre cei care imi sunt cei mai dragi. Ma uit in jur si vad cum altii au o mie de posibilitati si habar nu au sa profite de ele! Nu stiu daca este invidie cat ciuda…Ciuda pe oamenii care habar nu au sa se bucure de ce au. Rautatea este totusi relativa insa exista in fiecare dintre noi,doar ca se manifesta diferit…

Imi e atat de dor de timpul in care toate problemele mele se invarteau in jurul lui, cand el era singura realitate pe care o stiam si pe care ma chinuiam sa o pastrez intacta. Un timp cand altceva nu exista,chiar daca era atata amar,macar era singurul lucru de care trebuia sa ma preocup. Ma gandesc adesea la cum eram atunci si tare ma deprima faptul ca nu mai sunt ce eram…cata incredere aveam,de cat curaj dadeam dovada,cata putere de a o lua de la capat mereu…astea toate le-am pierdut.Nu am stiut niciodata sa le fac fara un scop,iar scopul de atunci era tot ce aveam nevoie…

Si mai presus de toate imi este teama ca voi uita…”forbidden to remember,terrified to forget…it was a hard line to walk…”(S.M.- New Moon). Imi este teama ca il voi uita, ca ne vom indeparta, ca ne vom pierde pe drum iar intensitatea sentimentelor…va disparea. Gandul asta ma inebuneste, cred ca sunt incapabila sa vad cum ar fi totul daca nu as fi capabila de tot ce simt acum. Teama asta roade zilnic din mine si numai gandul ca s-ar putea intampla asa ma distruge.  Ah ce ganduri, ce neputinta…ce porcarii!!! Cum este posibil sa fi atat de incapabil sa faci ceva in ceea te priveste? Este peste puterea mea de concepere desi cu fiecare zi ce trece ma uit neputincioasa cum se schimba totul in viata mea fara ca eu sa fac cel mai mic efort. Si nu il fac nu pentru ca nu vreau,ba imi doresc enorm sa pot misca ceva,insa nu am posibilitatea…Deprimant si mai ales frustrant!!!Ah,privitor neputincios al vietii mele ce sunt…

Puteai sa faci…

Iubirile se sting, prieteniile se destrama, relatiile se deterioreaza iar noi…noi ne mintim zilnic ca nu avem regrete si ca traim exact asa cum vrem, ne mintim ca invatam lectia din greselile pe care le facem si ne ascundem in spatele motto-urilor de genul ,,traieste clipa’’. Si totusi suntem plini de regrete, gandim un lucru de o mie de ori si il intoarcem pe toate partile in speranta ca poate totusi de data asta vom face ce trebuie. Stiu care va fi regretul vietii mele si este atat de ciudat, pentru ca nu o sa-l resimt decat peste ani buni, dar il cunosc atat de bine inca de pe acum si nu, nu vreau sa fac nimic pentru a schimba asta. Il stiu atat de bine incat cred ca o sa ma obisnuiesc cu el. Doare intr-adevar, dar cred cu tarie ca a regreta este totusi ceva constructive, inseamna ca ai trait ceva intens care sa iti provoace aceste sentimente. Ciudat da, nici eu nu ma inteleg uneori, dar macar stiu ca atunci cand voi regreta ce am de regretat lucrurile vor fi altfel. Si de asemenea mai stiu ca sunt regretul vieti cuiva iar asta, oricat de rautacios ar suna, imi da un dulce sentiment de satisfactie. E important sa fi parte din viata cuiva, e dureros sa pleci dar este extreme de placut sa stii ca vei fi regretat pentru felul cum ai fost acolo cand nimeni nu a fost. Asa ca ar trebui sa oferim o sansa oricui de a intra in viata noastra, nu conteaza pentru cat timp, caci uneori chiar daca ne consideram neputinciosi, putem schimba destine atunci cand ne asteptam mai putin. La fel cum si altii o pot face pentru noi! Si pentru ca, se stie, lucrurile marunte sunt cele care conteaza, keep smiling;)

Da…a trecut ceva vreme de cand sunt absenta…aici si nu doar. Se pare ca timpul nu mai are rabdare…Nu am simtit totusi deloc timpul indelungat care s-a scurs. Am invatat insa destule. Mai presus de toate am invatat lucruri dureros de adevarate. Am invatat in primul rand ca ,,nu poti pierde ceva ce nu ai avut niciodata’’. Si totusi…a fost un timp cand totul parea extraordinar de real. Cred ca atunci cand iti doresti din tot sufletul ceva nu doar orbesti, ci iti creezi un colt de paradis unde totul este asa cum speri. Este dureros sa te trezesti brusc la realitate, la o realitate pe care nu o cunosti. Si totul devine atat de dureros de nesemnificant. Te trezesti intr-un alt colt care nu mai seamana deloc cu paradisul dar care iti ofera un sentiment de realitate incredibil de…real. Si atunci iti dai doua palme si incerci sa iti revi, incerci sa cauti sprijin in persoanele care au fost mereu aici pentru tine, indiferent unde te aflai tu. Si din nou te loveste cruda realitate,distanta dintre oameni este uneori un detaliu esential. Dar sufletele tari raman impreuna si stiu ca undeva departe am un suflet care inca mai are puterea sa ma mentina pe linia de plutire si sa-mi smulga un zambet de pe fata in cele mai deprimante momente. Am cui sa multumesc pentru toate mainile oferite de-a lungul timpului dupa dureroasele cazaturi, caci este atat de placut sa stii ca cineva acolo te va ridica si te va mobiliza, facand esecul sa aiba un gust mai dulce. Si daca unele persoane merita atat de multe, unele ,merita totusi atat de putin… E minunat si extraordinar sa visezi, dar cand visele depasesc posibilitatea adeveririi, este de preferat retragerea.